tu draga,de exemplu,ai sa mori.Ai privirea aia pierduta pe care o au toti sinucigasii.E o samanta de nimic acolo adanc in fundul privirilor,exact in mijlocul irisului in cercul ala care deschide lumea..cu toate,cu bine si rau,culori senzatii,dorinte..Ei bine,cercul ala are la tine drept centru un gol,unde se prabuseste totul ca intr-o clepsidra fara fund.Nu,nu normal ca nu am dreptate,normal ca poti sa zambesti si sa faci orice altceva,dar gesturile tale sunt nesfarsite incep undeva si se termina pe nicaieri,ca niste vanturi,ca o mireasa care isi mimeaza propria rochie inainte de nunta.
Ce inseamna asta ? cum adica isi mimeaza propria rochie ? Un fel de nostalgie a inanimarii,o pasiune pentru inert,pentru mutenia decorului care ii alcatuieste lumea,cu cuvinte si tot ce e intre ele si peste ele si dincolo de ele.
Pentru ca la tine,desi poti spala o farfurie,te poti lega la sireturi,poti sa razi sa sari si sa fi oricat de stridenta,la fel cum ar face-o oricine altcineva,la tine lucrurile astea par a capata o viata proprie,o viata a fiecarui gest,fiecare lucru pe care il faci,odata facut se desparte de tine, o roata pe care o impingi si se rostogoleste la vale.
E usor sa te prefaci iti trebuie doar un singur lucru si anume sa iti fi placut vreodata sa visezi,toti copii viseaza...se rostogolesc odata cu roata pana ametesc,se invart in jurul propriilor corpuri,ca niste flori de musetel..se rotesc atrasi de golul acela din centrul ochilor lor,golul ala care absoarbe tot,o gura de scurgere.
Asa si tu,ca sa te prefaci te tot scurgi la vale,in visare,ascunzi cate o frimitura in spatele fiecarui gest,ca Gretel,ca fetita cu chibriturile,si ei asteapta scrisori !..esti acolo balerina,esti peste tot,iti crosetezi propriul orizont din tine insati,te desiri pana cand te faci ghem,si toate astea in cea mai discreta liniste si zambet.
Mie unul mi se pare pur si simplu induiosator,ca puii de barza care nu invata sa zboare si raman sa moara de dor,uitati undeva intr-un colt de harta.
Bat campii,desigur,esti iritata de certitudinea asta macabra pe care o am,ideea e ca nici macar gestul nu conteaza..e la fel daca o faci in realitate sau iti ramane numai in priviri fara sa curga afara in suvoaie tot ce s-a scurs,ori sa se scurga tot cea mai ramas in afara..
E la fel pentru ca gesturile tale o sa ramana vesnic niste sireturi dezlegate,o sa calci pe ele toata viata si n-o sa te intereseze unde incep si unde se termina,daca sunt albe sau verzi,ori daca au capetele murdare ori tocite de la atata calcat.
Iti place sa te calci pe sireturi,ai senzatia aia de libertate si nepasare,te impiedici de fiecare mangaiere pe care o lasi sa lancezeasca pe pielea ta,nici nu apuca sa se usuce si sa lase vreo urma,se scurge in umbra aia mata din ochii aia sinceri si adanci si muti si plini.
Si ce ai de gand sa faci,n-ai! se invarte ca un joc al ielelor,nici nu apuci sa distingi vreo forma si pana sa intelegi ceva,e deja dus si altceva ii luase locul...e suparator,e absurd si timpul nu face nimic decat sa isi muste si el coada in jurul tau..in universul ala egocentric in care centrul e o gaura.
